Petrecându-mi câțiva ani buni în Basarabia, inclusiv în prezent, am ajuns să înțeleg ceva mai bine oamenii de aici, psihologia lor, calitățile și defectele lor, în și prin comparație cu cele ale celorlalți români, din dreapta Prutului. Înțelegându-i mai bine, am ajuns să-i îndrăgesc mai mult. Și îndrăgindu-i, să mă intereseze mai în amănunt ceea ce ține de acest spațiu de frontieră. Indiferent din ce parte o privești, dinspre Răsărit sau dinspre Apus, tot zonă de margine rămâne. Ceea ce nu e tocmai rău, dacă s-ar ști cum să se prefacă un aparent dezavantaj într-un avantaj. Căci orice regiune de graniță (în sensul larg) este mult mai deschisă îmbogățirii culturale și civilizaționale prin aproprierea elementelor și trăsăturilor inițial străine.
Știu că mulți români din România – în special dintre cei ce n-au avut încă ocazia să viziteze Basarabia – sunt tributari unor clișee și prejudecăți despre românii basarabeni – fie romanțate, a la secol XIX, fie negative. (În paranteză, ceea ce se știe poate mai puțin la noi, și reciproca este la fel de valabilă). Dacă ar fi să tragem simplist o concluzie, aceasta ar putea fi că ADN-ul ne este același, în timp ce nuanțele diferă – uneori foarte mult. Voi încerca așadar să vă împărtășesc din modesta mea experiență, sine ira et studio, nu pentru a fi de acord asupra unor realități sau altele, ci doar pentru a le înțelege mai bine. Și înțelegându-le cât mai obiectiv, să ajungem la o mai bună cunoaștere a celor pe care, uneori din toată inima, alteori cu o tâmpă condescendență, îi numim frații noștri de peste Prut. Vom începe așadar, plecând de la general la particular, o serie de considerații despre acest spațiu fabulos, puțin cunoscut și atât de frământat. Vă propun deci să trecem Prutul împreună, pentru a descoperi Basarabia străbună – Basarabia din noi!
PARTENERIATUL ESTIC
La hotarul de Răsărit al Uniunii Europene se află un grup de țări din vecinătatea estică, o zonă-tampon între NATO/UE, pe de o parte, și Rusia, pe de alta. Aceasta a fost organizată în 2008, la inițiativa Poloniei și Suediei, în ceea ce se cheamă astăzi Parteneriatul Estic. Acesta, devenit funcțional la 7 mai 2009, cuprinde 6 țări foste sovietice (Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia, Bielorusia și Azerbaidjan). Dintre acestea, Ucraina și Georgia urmăresc cu disperare integrarea în NATO. Alături de Moldova (teoretic neutră, practic cu trupe ruse de ocupație pe o parte din teritoriu) urmăresc și integrarea în U.E. Am putea imagina trei sub-grupe ale acestui buffer-block:
- Ucraina și Georgia: ambele și-au propus ca obiectiv strategic declarat integrarea în NATO și în UE. Au încheiat, în 2014, Acorduri de Asociere cu UE, incluzând și o Zonă de Liber Schimb, Aprofundat și Cuprinzător. Cetățenii ambelor țări au dreptul la liberă circulație în toată Europa. Parlamentul European le-a recunoscut, formal, dreptul de aderare la UE (cu anumite condiții), într-o rezoluție din iulie 2014. Ambele au largi porțiuni din teritoriu ocupat de facto de trupe ruse (în Ucraina: Crimeea și Donbass; în Georgia: Abhazia și Osetia de Sud). Ambele țări speră (și fac lobby) pentru ca la summit-ul NATO din iunie 2021 să poată primi un Plan de Acțiune pentru Aderare (promis de altfel acestora la summit-ul NATO de la București, din 2008). Ambele țări își coordonează eforturile pentru a depune o cerere formală de aderare la UE în 2024. Și, cel mai important, ambele țări au părăsit C.S.I. (Georgia în 2008, Ucraina în 2018). Majorități solide din populația acestor țări sunt pro-occidentale, în sensul dorinței de integrare în structurile euro-atlantice.
- Moldova și Armenia: ambele țări și-au propus integrarea în UE și au negociat Acorduri de Asociere cu UE, inclusiv Zone de Liber Schimb, Aprofundat și Cuprinzător. Moldova le-a și semnat, în 2014. Pe când Armenia, sub presiunea Rusiei, a renunțat la ele și a optat pentru integrarea în Uniunea Economică Eurasiatică (UEE). (Totuși, Armenia a semnat în 2017 cu UE un nou Acord de Parteneriat, Aprofundat și Cuprinzător, în prezent în vigoare). Cetățenii moldoveni au dreptul la liberă circulație, în toată Europa, pe baza pașapoartelor biometrice, pe când Armenia urmează să înceapă în curând negocieri cu UE cu privire la liberalizarea vizelor. Și acestor două țări le-a fost recunoscut, formal, dreptul de a adera cândva la UE. Moldova are însă o parte din estul țării, Transnistria, sub ocupația de facto a trupelor ruse. Armenia are și ea baze militare rusești pe teritoriul ei, mărite după ultimul conflict din Karabahul de Munte, din 2020. Nici una dintre acestea nu își dorește integrarea în NATO. Moldova și-a exprimat declarativ dorința de a depune o cerere de aderare la UE, dar acest lucru, prevăzut inițial pentru 2019, a fost amânat sine die. Moldova nu și-a coordonat, deocamdată, eforturile de depunere a cererii împreună cu Ucraina și Georgia pentru 2024. Ambele țări sunt încă membre ale C.S.I. (și nu se pune încă problema retragerii lor din această organizație moștenitoare a fostei URSS). Mai mult, Armenia este integrată, ca membru cu drepturi depline, în UEE. Există un hiatus în rândul populațiilor acestor țări, ce le împarte în două grupuri aproape egale: cei care vor o integrare cu Estul, sub oblăduirea Rusiei (nostalgicii, populația vârstnică, urmașii activiștilor de partid și a ofițerilor de informații din perioada sovietică, grupuri mafiote de interese) și cei care privesc înspre Vest cu speranță aproape mesianică (de multe ori naivă) (populația tânără, cei cu studii superioare, profesioniștii, oamenii de cultură și artă, cei plecați temporar la muncă în Europa).
- Bielorusia și Azerbaidjan: acestea sunt cele mai îndepărtate de modelul de civilizație occidental, de factură liberală, însă din motive diferite: Bielorusia este condusă (încă) cu o mână de fier de ultimul dictator din Europa, Alexander Lukashenko (asta dacă facem abstracție de Vladimir Putin), pe când Azerbaidjanul este un stat de limbă turcică și religie musulmană (șiită), apropiat de lumea turco-asiatică (este membru al Consiliului Turcic, al Organizației Cooperării Islamice, etc.) și condusă de – practic – o dinastie cu regim autoritar (actualul președinte, Ilham Alyev, i-a succedat la cârma statului în octombrie 2003 propriului său tată, Gaidar Alyev, președinte din octombrie 1993). Nici una dintre acestea nu urmărește integrarea în UE, și cu atât mai puțin în NATO. Bielorusia a semnat în 1995 un Acord de Parteneriat și Cooperare cu UE, niciodată ratificat și, deci, neintrat în vigoare până azi. Azerbaidjanul a semnat în 1996 un Acord de Parteneriat și Cooperare cu UE, ce a intrat în vigoare în 1999. În 2017, Azerbaidjanul a început noi negocieri cu UE pentru un nou Acord bilateral, mult mai ambițios, dar aceste negocieri sunt suspendate de facto din 2019. Cetățenii ambelor țări au nevoie de vize Schengen pentru a călători în Europa. Ambele țări au trupe rusești pe teritoriul lor – baze militare în Bielorusia și ”trupe de menținere a păcii” (de fapt de menținere a status-quo-ului) în și în jurul regiunii autonome Karabahul de Munte, din Azerbaidjan. Ambele țări sunt membre CSI, iar Bielorusia este și membră a UEE. Mai mult, există și o Uniune Statală Rusia – Bielorusia, începând din 1999. Majoritatea populației acestor țări nu își dorește integrarea în UE și cu atât mai puțin în NATO, în ciuda mișcării pro-democrație din anul 2020, din Bielorusia.
Este interesant de semnalat că Moldova, altădată ”povestea de succes” a Parteneriatului Estic, a făcut pași înapoi în ultimii 5 ani, 2015 – 2020 (sub regimul mafiot al lui Vladimir Plahotniuc, apoi sub cel autoritar pro-rus al lui Igor Dodon) în ceea ce privește statul de drept, independența justiției, economia de piață, îndeplinirea condiționalităților din Acordul de Asociere cu UE. Pe de altă parte, Armenia a fost singura țară a Parteneriatului Estic care, începând cu Revoluția de Catifea din 2018 ce l-a adus la putere pe Nikol Pashinyan, a făcut pași importanți pe calea democratizării și modernizării. O rezoluție votată de Adunarea Parlamentară Euronest în decembrie 2019 recunoaște că ”Armenia este singura țară din Europa în tranziție, de la un regim hibrid în 2017 la unul democratic în 2018”. Cu degradarea Moldovei din plutonul fruntaș pro-occidental și cu detașarea Armeniei din grupul țărilor a căror apartenență la PaE este mai mult nominală, se poate întrezări deci un grup de mijloc, Moldova – Armenia, care încă își caută reperele și drumul potrivit de dezvoltare.
În anul 2021 o serie de alegeri parlamentare în acest spațiu ar trebui să ducă la o reașezare a politicii locale și regionale. Armenia, după înfrângerea militară în fața Azerbadjanului din 2020 și demisia primului-ministru Pashinyan, va organiza alegeri generale anticipate în 20 iunie 2021. (De notat, în treacăt, că alianța – inclusiv militară – a Armeniei cu Rusia, nu a făcut-o pe aceasta din urmă să ia apărarea Erevanului în războiul din 2020 din Karabah!). De asemenea, după alegerile prezidențiale din Moldova din noiembrie 2020 (soldate cu victoria pro-europenei Maia Sandu în dauna pro-rusului Igor Dodon), urmează alegeri parlamentare anticipate în 11 iulie 2021. Desigur că, prin ricoșeu, importante vor fi pentru această zonă est-europeană și rezultatele alegerilor parlamentare din Rusia, pe 19 septembrie, și din Germania, pe 26 septembrie.
O altă problemă a acestui spațiu, pe care o vom aminti deocamdată doar în trecere, este cea identitară. Din acest punct de vedere statele din PaE se pot împărți în două grupuri:
State bine conturate identitar, și cu o statalitate mai veche decât cea din ultimii 30 de ani:
- Ucraina: populată în proporție de 78% de etnici ucrainieni, cu limbă oficială ucrainiana, limbă distinctă de cea rusă, făcând parte din familia limbilor indo-europene, ramura slavă, grupul slav de est. Independentă încă din timpul Marelui Cnezat al Rusiei Kievene (anul 879), apoi sub forma Hatmanatului Ucrainei (din 1649), a Ucrainei independente (1918 – 1922) și, finalmente, din 1991. Așadar cu o istorie a statalității ce depășește cu mult ultimii 30 de ani. Mai mult decât atât, Ucraina, a cărei populație majoritară este creștin-ortodoxă (cu importante minorități de catolici și musulmani), a obținut în decembrie 2018 autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainiene (prin desprinderea de sub Biserica Ortodoxă Rusă).
- Georgia: populată în proporție de 87% de etnici georgieni (gruzini), cu limbă oficială georgiana, din familia limbilor caucaziene. Independentă încă din zorii Evului Mediu, unificată ca regat în 1008, ocupată de Rusia în 1801-1810, din nou independentă între 1918 și 1921, iar ocupată de URSS și iar independentă, din 1991. Agresată de Rusia în războiul din 2008, cu părți din teritoriu ocupate de Moscova. Populație majoritară creștin-ortodoxă (cu minorități musulmane și creștin-monofizite), organizată ca Patriarhie autocefală, încă din sec. V, reconfirmată în 1010, 1917, 1943 și 1990.
- Armenia: populată în proporție de 98% de etnici armeni, cu limbă oficială armeana, din familia limbilor indo-europene (ramură distinctă). Independentă încă din Antichitate, ocupată din sec. XIV – XV de turcii otomani, de perși, apoi de ruși. Independentă între 1918 – 1920, apoi din nou ocupată de URSS, în final independentă din nou începând cu 1991. Populație majoritar creștin-orientală (monofizită), cu Patriarhie proprie.
State cu probleme identitare și cu statalitate de dată recentă:
- Bielorusia: populată în proporție de 85% de bieloruși (ceea ce s-ar traduce prin ”ruși albi”), cu două limbi oficiale, rusa și bielorusa. Ultima, distinctă de cea rusă, făcând parte din familia limbilor indo-europene, ramura slavă, grupul slav de est. Totuși, limba uzuală a țării, atât în comunicarea cotidiană cât și în administrație și mass-media, rămâne rusa. Bielorusa este vorbită în mod obișnuit mai mult în spațiul privat, în special în zonele rurale, de cca. 12% din populație. Doar aproape 30% din bieloruși o pot scrie, vorbi și citi, iar 52,5% o pot doar înțelege. Toate acestea au făcut ca UNESCO, în al său Atlas al Limbilor Lumii în Pericol, să catalogheze bielorusa drept ”limbă vulnerabilă”. Practic, după primul val de rusificare al bielorușilor, din perioada sovietică, a urmat al doilea val, din timpul actualului dictator Lukashenko (din 1994 și până în prezent). Din punct de vedere politic, după o efemeră Republică Populară Bielorusă (1918 – 1919), actualul stat și-a proclamat independența în 1991. (Independență mai mult formală, în relația cu Rusia – vezi Uniunea Statală Rusia – Bielorusia din 1999!). Populația, majoritar creștin-ortodoxă (cu importante minorități catolice), nu dispune de o biserică autocefală, ci face parte din Patriarhia Ortodoxă Rusă.
- Azerbaidjan: populată în proporție de apropape 92% de azeri, cu limba oficială azera, din familia limbilor turcice, ramura oghuză. În mediul academic sunt discuții dacă azera este o limbă de sine stătătoare sau, din contră, este doar un dialect al limbii turce. Ca de obicei, depinde de definiția termenilor de limbă, idiom sau dialect. Cert este că există, între turcă și azeră, un grad destul de mare de inter-inteligibilitate, similar cu cel dintre turcă și găgăuză (din Moldova). Majoritatea azerilor trăiesc (paradoxal) în Iran, cu minorități importante în Irak, Turcia și Rusia. După o scurtă perioadă a Republicii Democratice Azerbaidjan (1918 – 1920), a fost ocupată de URSS și apoi își obține independența în 1991, împreună cu celelalte republici foste sovietice. Populația este majoritar musulman-șiită (cu importante minorități de musulmani suniți și de creștin-ortodocși). Azerbaidjanul se află mai mult în siajul Turciei, atât cultural cât și politic, decât în cel al Rusiei sau al Europei.
- Moldova: populată în proporție de 82,1% de români (conform ultimului recensământ, din 2014). Singura limbă oficială: româna. În Constituția Republicii Moldova din 1994, încă în vigoare, denumirea limbii apare ca fiind ”moldovenească”, din motive politice (vom detalia ulterior). Totuși, Declarația de Independență din 27 august 1991, Academia de Științe a Republicii Moldova și Curtea Constituțională a Moldovei (printr-o decizie definitivă și irevocabilă din decembrie 2013) stipulează că denumirea corectă (științific și de facto) a limbii este limba română. (A pretinde, în pofida oricăror dovezi științifice ale lingvisticii, că ”moldoveneasca” ar fi altă limbă decât limba română, este echivalent cu a afirma, aberant, că există o limbă americană alta decât engleza, o austriacă alta decât germana, o cipriotă alta decât greaca sau o kosovară alta decât albaneza!). Limba română este o limbă indo-europeană, din grupul limbilor neo-latine sau romanice (alături de franceză, spaniolă, italiană, portugheză, catalană, etc.). Există, desigur, varietăți locale cu arhaisme, regionalisme sau neologisme specifice (așa cum există între engleza britanică și engleza americană, de exemplu). Dar orice vorbitor de română din România se poate înțelegere foarte ușor, fără translator, fără dificultăți de înțelegere, cu un românofon din Moldova. (De notat că și Wikipedia a depreciat uzajul unei așa-zise limbi moldovenești de sine-stătătoare.)
În privința confesiunilor, Moldova este o țară majoritar creștin-ortodoxă (minoritățile catolice și protestante au procente absolut neglijabile). Cu toate acestea, nu există o Biserică Ortodoxă Moldovenească autocefală (similară celor din Georgia, Ucraina sau Armenia, de exemplu). Există însă trei biserici ortodoxe separate: cea mai numeroasă (încă) este Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove, parte componentă a Patriarhiei Ortodoxe Ruse. Aceasta, uzurpatoare a vechii Mitropolii a Basarabiei din perioada interbelică (cel puțin sub aspect patrimonial) este frecventată în special de minoritarii ruși, ca și de cei ce se consideră de etnie moldovenească, în antiteză cu cea română (vechea teorie sovietică a moldovenismului anti-românesc). Există apoi Mitropolia Basarabiei și Exarhatul Plaiurilor, parte componentă a Patriarhiei Ortodoxe Române. Aceasta este frecventată de mai bine de o treime din populație, în special de cei care, considerându-se moldoveni, știu că tocmai datorită acestui fapt sunt români. A fost recunoscută oficial de autoritățile de la Chișinău drept „succesoare spirituală, canonică și istorică a Mitropoliei Basarabiei care a funcționat până în 1944 inclusiv”. În sfârșit, cea mai mică comunitate ortodoxă din Moldova sub raport numeric este Eparhia Ortodoxă a Moldovei de Est, supusă canonic Bisericii Ortodoxe Ucrainiene Autocefale. Este frecventată mai cu seamă de minoritarii etnici ucrainieni.
Poate nota cea mai importantă ce caracterizează grupul țărilor din Parteneriatul Estic este faptul că reprezintă un spațiu neorganizat încă, din punct de vedere geopolitic. Buffer zone între două puteri mondiale, Uniunea Europeană și Federația Rusă (dar nu și super-puteri; acestea rămân a fi doar S.U.A. și China comunistă), sfâșiate cultural și civilizațional între modelul occidental și cel (euro)asiatic, cu conflicte – fierbinți sau înghețate -, într-o subdezvoltare cronicizată, decuplate în mare parte de la ritmul modernității și progresului tehnologic, joacă, fără voia lor, rolul de cordon sanitar între Est și Vest. Între oboseala Occidentului și apetența agresivă a Rusiei, acest încă ”no man’s land” se zbate, cumva, în chinurile facerii. S-ar putea spune că, până la urmă, aceste țări vor fi condamnate să aleagă o parte sau alta – asta în măsura în care pot alege singure. Pe de altă parte, faptul că au stat 30 de ani într-un purgatoriu incert, demonstrează că se poate și așa. Din păcate, viitorul se arată a fi interesant aici!
