Văd că lucrurile se încing și apar tot felul de comentarii: că de ce am reacționat, că de ce am vorbit, că de ce nu am așteptat. Să aștept ce?
Haideți să lămurim un lucru simplu: ce ne dorim, de fapt? Să fim pregătiți atunci când apare o potențială situație de criză? Sau să stăm liniștiți și să fim, din nou, surprinși?
Am fost informat că un avion cu 180 de pasageri la bord s-a depresurizat și se întoarce la Otopeni. În acel moment nu existau alte date certe. Se știa doar că aeronava trebuie să survoleze pentru a-și reduce greutatea înainte de aterizare. A făcut acest lucru aproximativ 40–45 de minute și, din fericire, a aterizat în siguranță.
Doamne ajută că totul s-a încheiat bine.
Dar rolul meu, ca ministru al Sănătății, nu este să reacționez după ce se întâmplă ceva grav. Rolul meu este să fiu pregătit înainte.
Într-un scenariu negativ, vorbeam despre posibilitatea unor victime multiple. Iar victimele multiple nu se tratează pe pistă. Se tratează în spitale. Spitale care, în acest moment, funcționează cu un grad de ocupare de peste 90%. Asta înseamnă organizare și coordonare din timp, nu improvizație.
Am convocat spitalele de urgență din București într-o celulă de criză. Le-am informat, le-am pus în alertă și am asigurat coordonarea necesară. Am menținut legătura directă cu Aeroportul București, Ministerul Transporturilor și Departamentul pentru Situații de Urgență.
Asta înseamnă responsabilitate.
Se mai putea întâmpla ceva: chiar și cu o aterizare în siguranță, puteau exista pasageri cu hipoxie, atacuri de panică sau alte probleme medicale care necesitau spitalizare. Și pentru asta trebuia să fim pregătiți.
A spune că am creat panică pentru că am informat public și am pus sistemul în alertă este complet absurd. Informarea înseamnă transparență. Iar transparența, într-o situație potențial critică, înseamnă încredere.
Imaginați-vă, însă, scenariul invers: 20–30 de pacienți ajung simultan la spitale și noi nu suntem pregătiți. Atunci ce am fi spus?
Îmi asum decizia de a reacționa prompt. Îmi asum decizia de a comunica. Pentru că prevenția și pregătirea nu sunt motive de scuză, sunt obligații.
Este dezamăgitor ca, atunci când îți faci treaba la timp, să fii acuzat că ți-ai făcut treaba.
Eu aleg să fiu pregătit. De fiecare dată.
